Încât nu reușesc să mă conving că pot lua și singur anumite decizii am ales să arunc în aer o monedă pe care nu știu de unde o am. Are schițat chipul lui Mircea cel Bătrân pe o parte, iar cealaltă nu știu, pentru că o folosesc doar pe prima. Ea mi-a, și îmi ghidează, unele alegeri pe care le-am, și le fac. Am aruncat banul pentru a afla dacă îți voi scrie pentru a doua oară, sau nu. Mai devreme ți-am scris tot eu, doar sub altă formă. Un personaj alături de care m-am născut și care continuă oriunde m-aș duce, să țină pasul. El poate fi glasul neîncrederii și al fricii născută din trecute experiențe, multe dureroase. Tot el este născut în zilele roșii ale Revoluției și poartă un nume ce îndeamnă cititorul să-l identifice cu un „nimeni„- un oarecare. Asta tocmai pentru a nu fi luat la întrebări, și a i se conferi imaginarul drept de a le spune pe toate. Tot el scrie într-o altă limbă sub umbrela căreia a proliferat ani la rând peste hotare. A întreținut relații pe care rând pe rând le-a sfărâmat. Este foarte posibil ca tot el să îți scrie acum dintr-o apusă conjunctură care atât de puternic l-a marcat încât se agață de orice ocazie care l-ar conduce la a o simți din nou.

Cum găsesc cu greu fraze preliminare aleg în schimb să fac o recentă reală povestire, ție, cunoscută.

Împreună cu un prieten și a lui prietena, consumam cu plăcere puținele ore pe care un individ le are după un servici care se încheie la orele 6 ale serii. Am un scop anume pentru care nu mă uit la ceas după ora 6, exact opusul celui pe care-l am când îl privesc înaintea acestui interval neplăcutul cadran. Te-ai prins sper. Îți explic dacă îmi vei cere. Parcă era într-o luni. Creierului încă îi lipseau substanțele necesare pentru a reveni la normalitatea cotidiană. Funcționa de minune, însă într-un fel ce se potrivește mai degrabă modului de viață adoptat de personalitățile artistice. Toți trei ne străduiam să stabilim dacă mai cald era la masa de sub mărul pitic din curtea comună sau în întunecatele încăperi ale locuinței. Acest exces de gândire ne-a generat o avidă dorință de a ne adăpa. Prima idee a ieșit de sub capacul imaginat al unei sticle din sticlă, marca Borsec. Au mai venit repede lămâile și gheața. Ultima, deja în frigider. Poate că unicul caracter feminin dintre noi trei și-a pierdut răbdarea și de aceea a ales brusc să pătrundă prin bezna interiorului spre a-și croi drum către cabina de duș. Am rămas noi băieții.