A ales cararea mai anevoioasa pentru ca isi dorea sa ajunga inainte de caderea serii. In ciuda grabei pasii facuti erau marunti, iar atentia se distribuia inevitabil catre zornaielile si licaririle ultimelor raze de soare care isi mai croiau drum printre coroanele de frunze ravasite de intrarea vertiginoasa a toamnei. Picioarele erau ocrotite de o talpa parca din guma a carei greutate abia daca se simtea. Precum lianele urcau pana deasupra gleznei firisoare dintr-o piele maro. Cum serpi sau paienjeni prea veninosi nu prea se gaseau in continuare urma o pereche de pantaloni aproape scurti de un albastru deschis dornic parca sa readuca primavara in prim-plan, sau macar sa grabeasca venirea urmatoarei. Peste umeri si pana dupa antebrate cadea un pulover dintr-un mohair subtire bej. Un top capabil intr-adevar sa instaureze o relatie de prietenie sincera intre vantul agil, dar bland, si pielea curpinsa de reveria mangaierii. Parul isi preschimba culoarea in functie de anotimp. Toamna devenea maro, iar vara albastru-verzui. Bucuria se implinea vara. Doar cateva ciripituri mai ramasesera insa pana la plonjonul de fiecare data diferit, mereu perfect executat, al discului rubiniu ce inca mai reusea sa stropeasca in violet cateva dintre mustatile norisorilor mai apropriati. Cartitele sapau de zor in speranta realizarii caminului ideal, in timp ce bursucii erau demult dupa perdele trase asezati confortabil pe fotolii in fata semineelor ale caror scapararturi incandescente scurgeau in cani mari de ceai ducelata fagurilor. Privi cerul violet si parca simti acea scindare ce intr-o clipa are loc intre doua anotimpuri, asemanator placilor pamantului suficient a se balansa micronic pentru a ne zgaltaii creierii din temelii. Era mai multa tihna pe aceste meleaguri acum decat in toiul verii se gandi. Poate unii pe ceilalti se plang in liniste de dor, cu lacrimi curate, pline de amintiri somptuoase agonisite de-a lungul lunilor calde. Vazu un cuib de berze gol. Sa fi plecat astazi sau cu o luna, chiar doua mai inainte s-a gandit in timp ce incerca sa isi aminteasca pana unde trebuie sa zboare aceste aeroplane inocente pentru a a se regasi din nou intr-un habitat primitor. Pentru fiecare bataie de aripa, padurea varsa cate o lacrima. Nu ii era frica de intuneric insa avea o oarecare teama de amurg si de culorile crepusculare. Contempland la portocaliu, negru si purpuriu a simtit cum picioarele simultan i se moaie si scufunda intr-un pamant ce brusc devenise matasos precum nisipul. Imposibilitatea de a inainta a lasat doar optiunea rotirii gatului si a capului. Odata intors ochii se confruntau cu un spectacol nemaivazut. Radacinile pomilor incepusera sa se topeasca iar lichidul rezultat inainte cu timiditate catre suprafata nu prea intinsa si nisipoasa.