My biggest project to date is now finally online: www.kresnik.net

I'm really proud of it and if you're up for a 22-minute fantasy adventure go and watch it. :)

Matryona's Place (sometimes translated Home, or House)

(on coachroaches)
But I got used to it because there was nothing evil in it, nothing dishonest, Rustling was life to them.

(on work)
[...] there isn't a sound out of anybody, only... oh dear, dear-dinner time's noon rolled round-what getting dark already...

Greg obisnuia sa dea o tura mai lunga daca era placut afara sau mai scurta cand serile erau geroase. Ii facea placere sa se amestece printre picioarele ocrotitorilor sai pe care iarna le acapara complet incolacindu-se inofensiv in jurul acestora precum un sarpe blanos. Dragostea afisata de cei din jur era intr-o egala masura echivalenta cu dorinta acestora de a-i face cunostinta cu apa din piscina. In ultimii doi ani de cand piscina devenise partea a curtii, o data nu i se intamplase sa isi dea intalnire cu vreunul dintre stropii accidentali sariti in urma unor plonjoane acrobatice. Au incercat chiar si cu mancare sa il ademeneasca insa nici in ruptul capului nu ar fi depasit gazonul lat care imprejmuia uriasa sapatura in forme de dreptunghi cu peretii proaspeti colorati in culoarea frunzelor de primavara. Ceea ce il punea pe ganduri si mai mult era faptul ca alti vizitatori se aratau intotdeauna dornici de a se scalda si lua la intrecere. Nu puteau intelege de ce nu putea si el sa procedeze la fel. Greg obisnuia in acele momente sa se intinda de-a lungul acoperisului si pe cat posibil sa evite aruncarea unor priviri ce ar fi putut denota prezenta melancoliei. Chiar nu isi dorea sa ii descurajeze pe ceilalti sau sa le dea vreun motiv de a isi schimba starea de spirit. In unele seri, cand temperatura nu iti cerea sa te tavalesti in stanga si in dreapta pentru a te elibera de frig, luau cu totii loc in mijlocul gradinii pentru a viziona cate un film, in general dintr-acelea destinate copiilor. Greg era pasionat de peliculele alb-negru ale anilor 50 si 60 insa mai tragea cu ochiul si la redarile colorate ce erau in preponderenta animatii.

mai devreme - short while ago

Andra caută disperată privirile lui Andrei. Îl întreabă în goană spre baie.

-Azi avem vizită la mătușa. Mai ții minte sper?
Dar nu vine vreun răspuns. Andrei e cu capu în monitor.
-Zi măi băiete că dacă nu stabilim acum, mai târziu nu mai putem, știi doar că am telefonul la reparat. Trebuie de urgență să ajung, altfel îl trimit ăia în Militari la alt sediu.
Tușește. Abia ce a pus jos țigara. Miroase infect în casă. Geamul e închis. Aerul e galben parcă.
-Da, ne vedem, la ora 8, în față la Romană!
-Păi nu era vorba că ne vedem în față la Cișmigiu, ce să căutăm la Romană când mătușa stă lângă liceul Gheorghe Lazăr.
Andrei tace. Și-a scos capul din monitor și acum o privește pe îndelete. Parcă era aceeași, și totuși.
-Pun de un ceai. Vrei?
-Nu mai am timp de ceai Andrei, și nu lăsa discuția baltă, te rog!
-Mă încercuiești. Știi, doream să îți fac o surpriză.
Andra îl privește absentă. Își trece degetul mare prin fața buzelor, îl oprește în dreptul lor și dinții din față îi patinează pe suprafața unghiei lucioase.
-Păstreaz-o! Știi că îmi plac surprizele. Dar acum sunt în criză de timp, știi telefonul, e 5 și la 6 se închide. Trebuie să ajung la Nicolae Grigorescu. Asta înseamnă vreo 4 stații de metrou. Sunt pe fugă.
Nici nu termină bine ce avea de zis că Andrei iese pe ușă cu două căni fierbinți de ceai.
-Bă tu ești turc, sau ce ai?
-Îl iei la pachet. Am gândit totul în avans. E frig afară. Vreau doar să îți fie, cum să zic, comod. Întelegi?
-Ești extraterestu. Hai bine! Și în ce-l vei pune?
-Uite vezi cana asta? Ieri mi-am luat special o cafea de la Gloria Jeans. Nu am mai băut niciodată. A fost o porcărie. Dar am luat-o pentru tine. Am împărțit cafeaua cu o studentă din ASE, iar acasă am spălat recipientul. Acum, voi doi, vă veți încălzi unul pe celălalt în drum spre metrou.
Fata îl privea ca o fiară ce fioros privește o alta care i-a luat ultima bucată din mâncarea pe ziua aceea. Avea flăcări în ochi. Se perpelea în focul geloziei. Pe un ton ascuțit a urlat la el.
-Studentă, la ASE spui, și ce altceva în afară de cafea ați mai împărțit voi, măi Andrei măi?
Era calm. O cunoștea bine. Îi citea scandalul în priviri, știa că o să vină de la sine.
-Vezi că iară treci puntea aia. Ți-am zis, nu mi-a plăcut ce mi-au dat ăia și decât să o arunc, am făcut o faptă bună, înțelegi, un gest frumos față de ăia care s-au uscat la soare să ne dea nouă cafeaua asta. Atâta tot, a conchis cu un rânjet de copil peste o față de adult.
-În fine, trebuie să plec. Dă să te pup.
-Hai zbori potârnicheo. Să fii sigură!
-Îi plăcea să îi zică așa, să i se adreseze cu nume de pasăre. O visase odată reîncarnată într-una și de atunci nu se mai lipsea de poreclă. Ei nu știe dacă îi plăcea. Nu prea se diferenția la porecle. S-a pus iar la monitor. Aștepta cu nerăbdare, anticipa.
-Alo, domnișoara Andreea?
-Da, la telefon. Nu sunt căsătorită, ați spus-o bine.
-Da… mă bucur pentru asta, dar nu și pentru ce urmează. Știți, mătușa, am găsit-o piatră lângă frigider. A fost acum câteva minute transportată la spital.
Mai întâi stânga, apoi dreapta în care ținea telefonul tremura într-un așa hal încât a coborât la altă stație. Ar mai fi fost nevoie de una pentru a ajunge la Georgian. Nici nu și-a dat seama. Convoiul de oameni a trecut prin ea. Ajunsă la scări s-a rezemat de balustradă.
-Spuneți-mi dacă este bine. Sau în ce stare e?
-I-am luat pulsul noi înainte de a ajunge ambulanța. Ar fi fost mai bine să nu o facem.
-Cum așa?
-Păi ar fi durat mai mult până ce ați fi aflat.
-Deci e dusă?
-Pentru totdeauna din păcate. Îmi pare rău. Vocea bărbatului cobora din ce în ce mai adânc în mintea ei. Erau ultimele ecouri.
-La revedere…
Și-a promis că va ajunge totuși la service-ul pentru telefoane. A bâjbâit până a intrat, a salutat sumar și l-a rugat pe tipul responsabil să se grăbească.
-Știți, i-a spus el, nu așa se procedează. Aici veniți dinainte, ca la medic, stați jos, linistită, apoi vă chem eu, discutăm și împreună ajungem la o concluzie. Telefonul ăsta nu e doar o unealtă din plastic alo-alo, e ca un, o ființă, deci ca și dvs.!
Andreea i-a îngăduit, fără a schița vreo nemulțumire, fără a afișa că prin inimă ruguri încinse de fier forau de zor, l-a lăsat să se termine, apoi i-a răspuns.
-Vă înțeleg, scuzați-mă că v-am repezit. Inițial am venit cu o stare de bine, în metrou până înainte de Georgian nu aveam nicio problemă, dar am primit un telefon care a anunțat un deces în familie. De atunci nu mai știu de capul meu.
Tânărul o privea cu atenție. Încerca să nu își scape ochii în decolteul ei, oricând dar nu atunci își zicea, mai ales după ce a auzit că e vorba despre sfârșitul unei vieți, așa că se uita mereu în părul ei, pentru că de fel nu putea privi de regulă oamenii în ochi. Timiditatea l-a făcut să recurgă la un răspuns șablonic.
-Avem de-a face cu o situație specială atunci. Imediat rezolvăm!
-Vă mulțumesc tare mult, i-a răspuns ea încercând să schițeze un zâmbet la colțuri.
Odată văzută cu telefonul în mână a sunat la spital. Își notase, Colentina. Cei de acolo au chemat-o cică pentru a îi da diagnosticul. ‘Ce diagnostic, auzi, mortu e mort, nu mai ai ce diagnostic să îi dai’ își repeta cuvântul ‘diagnostic’ parcă l-ar fi încadrat printre versuri. ‘Medici tâmpiți’ și a răsuflat parcă mai ușurată.
-Știți domnișoara Andreea, dânsă, mătușa dvs., a lăsat testament. Am găsit o scrisorică pe masă. Felicitări, ați fost aleasă, moment în care doctorul a bătut-o prietenește cu palma dreaptă peste umărul ei stâng.
Privea bulversată. În stânga stătea mătușa întinsă pe o targă cu cearceaf alb și dacă n-ai fi știut că e moartă ai fi zis că dormea. Avea încă ceva fard pe obraji. Pe de altă parte, în cap i se învărteau planuri de viitor. Ea, Andrei, o nouă casă, închirierea apartamentului în care locuiau atunci, niște bani în plus, poate în fine un copil pe care ea și-l dorea atât de mult, generala la 150, ah grădinița și-a zis ea, da… pe acolo, apoi liceul, ce să mai, chiar vizavi, la Lazăr, liceu bun, eveli eminenți, recunoaștere internațională. Parcă toate eforturile ei începeau să prindă glas și culoare. Viața suna din nou bine și a spus.
-Să vă aduc niște apă, a spus doctorul trezind-o din reverie.
Nici nu a apucat să răspundă că el era deja în fața ei cu un pahar mic plin cu apă, iar în cealaltă mână cu o foaie și un pix.
-Așteptăm și pe soț? E vorba de autopsie, necesită semnături.
-Nu sunt căsătorită. Voi semna eu, și atât.
-Perfect, atunci poftiți foaia. Mai bine pe colțul peretelui, să nu semnă totuși pe targă lângă mort. Poate nu-i semn bun.
A luat-o ușor cu leșin, apoi durere de stomac. Mai era și libidinos doctorul ăsta. Însă nu a comentat. A pus foaia pe perete și s-a semnat. Apoi împreună cu medicul au mai discutat ce mai era nevoie înainte de a o înmormânta. Ieșită din metrou la Stefan cel Mare a aruncat un ochi la 7 pentru a stabili dacă lumina era aprinsă. Mai mult, era chiar și geamul deschis, deși afară degetele ți-ar fi degerat în niciun minut. Interfonul fusese spart de-a dreptul. Parcă cineva cu furie i-a tras un mare bolovan. Se mai întâmpla asta când avea Dinamo meci. Când și-a scos cheia și a încercat să o bage în ială s-a trezit de partea cealaltă cu un bărbat solid cu vreo jumătate de cap mai înaltă ca ea care avea peste un metru șaptezeci. I-a deschis-o larg și a adăugat luminat de zâmbet.
-Poftiți!
La fel și ea, doar că rece, i-a zâmbit și i-a mulțumit. Dar bărbatul s-a oprit înainte de a ieși și a întrebat-o.
-La ce etaj?
-Cu ce ocazie mă întrebați, i-a răspuns ea la limita unui răspuns politicos. Apoi a continuat pentru a își asigura un urcuș liniștit. 'Am prieten'.
-A sărit unu’ de la 7. Noi i-am întrebat pe toți care au intrat în bloc, știți, să îi ajutăm, să le dăm vestea mai devreme.
S-a rezemat cu spatele de lift și privea în jos. Parcă nu era la fel de rău ca atunci cănd a aflat de mătușă. Se obișnuise. Dar nu era sigură, așa că a verificat.
-L-ați identificat?
-Nu mai avem cum. E doar sânge pe trotuar. Restul oale și surcele, nimic n-a mai rămas.
-De la ce număr a sărit?
-91
S-a așezat în genunchi pe care i-a prins în ambele palme. Geanta s-a lovit ușor de podeaua din ciment. A vărsat o primă lacrimă.
-Îngăduiți-mi măcar să vă ajut să urcați. Nu prea vă văd în stare, sincer. Și a ridicat-o ușor, după care brațul ei stâng l-a trecut pe deasupra gâtului său până în dreptul umărului unde mâna i-a rămas așa, fără să-l atingă, inertă. Cu o voce parcă din tunel l-a întrebat.
-Să înțeleg că vă ocupați de caz?
-Aveți dreptate, așa este, locotenent Buză Cornel. Mi-aș fi dorit, din toată inima vă spun, să ne fi cunoscut în alte circumnstanțe, la o amendă de circulație, administrativă, orice altceva. Îmi pare rău, Dumnezeu să-l aibă în pace!
-Să-l aibă, și vă mulțumesc pentru cuvinte. Ar mai fi ceva, știți dacă a lăsat ceva, vă întreb pentru că nu aveam absolut nicio problemă, mă rog, în afară de certurile banale, clasice, bine cunoscute când vine vorba de un cuplu care este de mai mult de doi ani împreună.
Și-a întors capul către ea deși îi era greu, umărul ei îi blocase ceafa. S-a trudit totuși până ce a reușit să ajungă cu fața spre ea, apoi i-a zis.
-Un bilet.
-Ce scria?
-'M-am săturat de așteptat'.
-Atât?
-Da.