- Written by
- December 31st, 1969
- Add a comment
dinspre întuneric către lumină
September 11th, 2016, 10:10AM
Mă voi supune unui exercițiu pentru prima oară. Voi încerca să fac din întuneric lumină. Disperarea o voi numi calm. Alergarea va fi odihnă. Fețele înspăimântate sau înspăimântatoare le voi creiona prin cuvinte vesele și joviale.
La orele 7 ale dimineții apăsam în continuare butonul snooze de pe telefon. Deja devenisem maestru dupa 45 de minute. Chiar trebuia să mă ridic din pat. Din spatele unui gigant stâlp electric crescut în curtea unui fabrici creștea din ce în ce mai mare soarele. De îndată ce m-am hotrărât să mă ridic din pat am avut senzația că sunt într-un cort complet aiurea amplasat în mijlocul desfășurării unui festival. Necorespunzător amplasat pentru că nu era la umbră, ci în plin câmp. Întreaga încăpere a devenit în câteva minute un cuptor. Cum această planetă era prea aproape de soare am hotărât să o iau la plimbare și să îmi caut ceva de făcut. Am dat până jos pentru a vedea ce soluții aveau alții care și ei la rândul lor locuiau pe acest corp ceresc supra încins. Mulți dintre ei erau extrem de albi contrast care m-a făcut să mă întreb dacă nu cumva își petrecuseră noaptea precedentă sub pat sau într-un șifonier, În ciuda culorii pielii păreau totuși destul de încinși, iar tratamentul pe care și-l aplicau era îngurgitarea lentă a unor bucățele sub formă de triunghiuri tridimensionale de culoare roz. Pentru a ușura coborârea acestora și a mai aduce un plus de răcoare asezonau coloratele elemente cu un lichid alb și rece sau vâscos, de aceeași culoare. Erau vag îmbrăcați ceea ce din nou pentru mine denota conștientizarea temperaturii ridicate de care tocmai ce scăpaseră. Am stat și i-am privit pentru câteva minute, timp în care am consumat o cafea cu un gust pasteurizat alături de cel mai mic pahar cu apă pe care l-am întâlnit până acum. Nu știu dacă rolul era să nu te îmbeți, sau să practici sport efectuând nenumărate drumuri până la sursa umplută cu gheață și înapoi.
Afară la nivelul solului toropeala își mai pierdea din putere ceea ce poate explica și numărul în creștere al cetățenilor care încet încet începeau să își desfășoare diversele activități. Abia ce mă răcorisem când mi-am dat seama câ ar fi bine să mă grăbesc altfel fie voi întârzia, fie nu voi reuși să îmi iau încă o cafea doar pentru a-mi dovedi că ceea ce consumasem înainte nu avea cu siguranță nicio legătură cu definiția din spatele acestei băuturi. Mulțimea din subteran însă m-a ajutat să reduc viteza. Erau atât de mulți încât ușile vitejești ale trenului ce trece pe sub pământ nu mai erau în stare să își găsească obișnuitul comfort de a se rezema una de cealaltă. Tot acolo am observat că nu eram singurul care-și redusese din avânt. Călătorii erau atât de relaxați încât uitau dacă trebuiau să coboare sau nu și uneori era nevoie ca noi cei din față să facem pași mărunți și simpli pentru a le crea culoare de trecere. Leacul care speram să îmi redea înțelesul cafelei l-am încercat doar prin mirosul pe care acesta îl emana în timp ce rășnițele îi pisau cu precizie fiecare bucată. Am tras adânc și am considerat că măcar ceea ce aspirasem avea o cu totul altă aromă față de lichidul necunoscut consumsat anterior.
Odată ajuns în fața ușii am observat că broasca era pentru mine ceva complet nou. Nu avea cheie, ci o gaură, iar pe partea cealaltă un fel de rulment. Mai târziu mi-a fost oferită o cheie pentru a proba acestă inedită aplicație. La prima vedere m-am gândit că oricine ar fi în stare să topească capul unui obiect de plastic în forma unui pătrat ar fi fost în stare să-l introducă și să deschidă acea poartă nemaisimțit de grea. Abia când am băgat plasticul mi-am dat seama că avea 2 urechiușe care trebuia potrivite în broască, Mare scofală m-am gândit, se pot face și alea. Dar când am intrat și am privit în urma atunci am realizat că de fapt butucul acela avea un fel de cititor iar capul cheii era ca un cip. Am rămas mască.
Intrat printre oameni cât de cât cunoscuți am simțit destul de bine codul muncii pe care aceștia îl aplică cu rigurozitate. Odată așezat întreg corpul mi-a fost binecuvântat de o briză rece care își făcea cu putere loc prin deschiderea oferită de un geam lat și înalt. Ba mai mult, deși soarele părea să amenințe această stare răcoroasă, o uriasă macara aflată în mijlocul unei lucrări reușea să îi pună bețe în roate regelui astrelor. Avea un cap uriaș macaraua pe care și-l bălăngănea în stânga, apoi în dreapta sau invers mereu intervenind fix atunci când soarele credea că a reușit într-un final să pătrundă și-n clădirea a cărui oaspete eram. Cât despre vorbit, nu se auzea nici pâs, Abia mai încolo s-au adunat mai mulți și au început să se lupte care mai de care cu tot felul de încercări de soluții rapide. Cum venisem la timp și cu mult înainte unora am ales să îmi folosesc avantajul și să merg să caut prin bucătărie să văd dacă există vreo mașină de cafea. Ce baftă, chiar aparatul preferat a lu’ george clonatul se fălea cu o grămadă de apă în portbagaj, suficientă cât să prepare 10 cafele dacă nu mai mult. Și cum nu se putea mai bine erau în stânga într-o cutie, nu o cafea, ci vreo 3 tipuri. Am ales ceva pe care scria cremoso după care mi-am strecurat mâna în frigider și am verificat care dintre cutiile de lapte fuseseră deschise. Clar, nu îmi doream să fiu prins asupra faptului, nici pe moment, dar nici după. Licoarea mirosea extraordinar. Mi-am anunțat plecarea, iar jos când am ajuns am fost străpuns de un înfiorător miros de canalizare. Ușor mirat în lumina unor impresii legate de o absolută curățenie a locului mi-am făcut de drum câteva case mai sus unde vântul adia din nou, iar crengile castanilor anunțau o revenire în forță a naturii pe acel meleag de colț de stradă. M-am simțit foarte jmecher cu o cească albă de stică care ușor o putea numi porțelan în jurul căreia mișunau tot felul de recipiente din hârtie umedă și pătată. Deși nu mă deplasasem prea mult, la întoarcere am reușit să mă rătăcesc și să intru pe lângă niște closete care avea și ușile deschide de care am fugit rupând pământul până când m-am pomenit într-un lift care spre mirarea mea m-a urcat exact unde aveam eu nevoie. Mi-am spus că o să țin minte această scurtătură de care nu se știe când voi avea nevoie.
Odată cu apariția foamei am dat din nou iama pe străzi pentru a alege produsele mult așteptate. Sub tot felul de forme ciudate, cercuri, tuburi, chiar cilindrice unele am găsit foarte apetisante culorile ce le umpleau conținuturile. După ce am încercat însă vreo câteva am conchis că în mare aveau același gust așa că am trecut pe sucuri proaspăt stoarse. Știam că nu mă vor ține mult, dar măcar vedeam procesul de preparare, iar asta mă liniștea. Am râs în sinea mea gândind cum un loc întins și atât de variat este capabil să ofere un amalgam de tentații sub a căror suprafață însă să se găsească cam aceleași rezultate puțin șocante și deloc interesante. Dacă tot nu cheltuisem mult pe mâncare, am zis să mai îmi iau o cafea cu lapte care a sfârșit prin a fi lapte cu cafea, Cuca mea ce să zic… M-am comportat politicos și sm zâmbit când am văzut că ceilalți participanți la degustare erau de-a dreptul mulțumiți. Pe colțul unde stăteam era un vânt continuu și eclipsă totală de soare de aceea am băut ceva din laptele acela fierbinte pentru a-mi mai încălzi picioarele ușor degerate deja. O proaspătă procreatoare găsea un mod inedit de a își oferi același comfort termic ca mine, prin legănarea odraslei ce se găsea înfășurată într-un prosop gros și pufos, Mișcarea metronomică avea loc pe deasupra picioarelor și în jurul corpului.
La întoarcere mi s-a adus la cunoștină ceva despre care nu mai auzisem de foarte mult timp și despre care ar fi trebuit cică să aud. Era vorba de niște hârțoage care împreună cu mine trebuiau să călătorească mai departe. Așa la prima ascultare a descrierii pachetului nu am zis că va fi o prea mare problemă însă când am întrebat dacă pot vedea pe călător celulotic, am fost îndrumat către o cutie acoperită cu o pungă. Descoperirea acesteia a fost marcată de un enunț pertinent și curajos; 4 kg. Am început să râd aproape cu voce tare după care am înștiințat că întregul meu arsenal pe care-l luasem nu era la fel de mare. Astfel spre decepția acestor aventurieri doritori de a-și mai împărtăși complicatele calcule și cu alți citiori, ei au fost nevoiți să rămână acasă. Cam atunci mi-am luat și la revedere de la echipă. Nu prea s-a lăsat cu plâns ceea ce m-a bucurat.
În apropierea nopții am ales să dau o tură pe un fost aeroport acum transformat într-un fel de parc de distracții și meditații. Acolo tot felul de jucării precum avioanele cu telecomandă sau mașinile în miniatură, tot așa cu posibilitatea de a fi de la distanță controlate putea zbura, sau mișca în voie. Alții cântau tot felul de balade și mai erau cei care schimbau două trei vorbe despre cum mai trecuse o zi aparent istovitoare.
La întoarcere cortul devenise peșteră. Cu meticuolzitate am reușit să separ instrumentul de acces de numărul atribuit acestuia. Am găsit însă imediat un remediu pentru ambele piese ușor faultate. Le-am împreuna precum ușile cfr-ului subteran și le-am culcat într-un plic de hârtie la baza geamului unde adie poate cea mai plăcută răcoare.
cafeneaua
September 11th, 2016, 10:12AM
Aș mai zice de carieră.
Printre ceea ce aș numi reușită se numără găsirea unei activități care să nu mai implice existența unui șef. Cum ar fi o cafenea pentru care se pot oferi ambele, trupul și sufletul. Trupul prin munca depusă, alegerea cafelei, măcinarea, prepararea și servirea. Apoi tot trup dedicat completamente aranjării, decorării și organizării localului. Suflet pentru felul în care se alege personalul și reușita armonizării acestuia. Dragoste din tot sufletul pentru prima și ultima boabă. O încercare de a aduce un ajutor celor care le culeg. Simpla participarea poate reprezenta un plus pentru cei osteniți după o zi de muncă într-un soare torid. Eu aș putea spune că am experimentat ceva asemănător, însă a durat 2 zile, în timp ce la unii dintre ei, o viață. Nu mă pot nicidecum compara. Suflet pentru trupul depus în toate activitățile. Suflet pentru a învăța cât mai multe despre cafea și pentru a încerca continuu tehnici de redescoperire, inovative. Un devotament absolut, una cu boaba. Să fii boaba aș zice. Trup și suflet pentru investiții care valorează ceva dacă mă gândesc doar ala dintr-un foc. Suflet pentru scopul comercializării cafelei. Să trezești lumea cu un zâmbet pe față, să demonstrezi că există libertatea alegerii, egalitatea, gratuitatea (necondiționată). Crearea unor valori și transmiterea acestora prin asocierea cu indvizi interesați și dornici să depună poate la fel de mult din fizicul și psihicul lor. Aceasta să fie un concept care să aștearnă un zâmbet sub privirile întoarse către ea. Emoții pozitive date mai departe fără constrângeri. Recomandări cu plăcere distribuite. Un loc în care singurele griji ale oamenilor care vin acolo să fie cele nelegate de el. O casă primitoare și comfortabilă.
Relația cu statul și instituțiile acestuia vor cere multe atât trupului cât și sufletului. Dar des se petrece împotmolirea în fața acestui ipotetic, de multe ori neîndoielnic tăvălug. Nu facem că o să vină ăia să strice tot, n-am chef să mă amestesc în mizeria asta, uite la ăla la aia cum a fost și unde au ajuns. Clar nu așa. Dar știu că e greu. Însă sunt unii care au luptat și au reușit să își găsească un loc și chiar dacă mai sunt deranjați din când în când de agenții dreptății, ei le au pe ale lor care cântăresc îndeajuns pentu a contrabalansa-o în favoarea dorinței lor de a merge mai departe.
așteptarea
September 11th, 2016, 10:14AM
sos(o)
September 17th, 2016, 12:57PM
E mai tot timpul singur așa că azi am ales să îi țin companie. Strălucea de curățenie și era pestrițt îmbrăcat. Purta o pereche de pantaloni roșii și o cămașă verde cu unul dintre butoni irizat, predominant siclam. Eram curios cum e posibil ca un așa gentleman să nu fie zilnic curtat de domnișoare. M-am apropiat de imprimeul argintiu ce semăna cu niște perechi de găurele așezate la o distanță egală una de cealaltă pe cracul stâng al pantalonului și i-am adresat frământarea mea. A tresărit poate pentru că nu se aștepta ca cineva să îi vorbească la ora aceea chiar într-o așa zi de sărbătoare cum este sâmbătă. Apoi s-a aprins la față și mi-a povestit pe scurt motivul deficienței comunicării de care suferea. Am fost plăcut surprins să aud că a avut parte la viața lui de câteva schimbări de replici cu reprezentantele sexului feminin. Nu era un caz pierdut am murmurat eu. Acele dăți însă nu l-au îndemnat niciodată să ducă mai departe ceea ce fusese început pentru că toate doamnele sau domnișoarele când i-au vorbit au făcut-o pe un ton al vocii iritabil de ridicat, în timp ce spaima și teama se putea observa vadit crescând parcă în intensitate împreună cu glasul din ce în ce mai ascuțit și disperat. Mi-a mărturisit că nu ar fi vreodată în stare să facă vreun rău și că este în deplină cunoștință de cauză că rolul lui este strict de a apăra pe oricine și orice în fața oricărei posibile primejdii. În baza acestei responsabilități, nu știu exact de la cine moștenită, el mereu se chinuia să aducă liniște în glasurile tremurânde și să transforme fețele înspăimântate în unele pline de pace prin a le repeta și asigura că totul va fi bine. L-am întrebat dacă această strategie a funcționat vreodată și a afirmat cu amărăciune că avusese succes de foarte puține ori. Neobișnuita lui poziție centrală îi oferea prioritatea primului contact cu orice călător care ar fi ales să folosesască acea ușă, așadar m-am gândit să-l întreb de ce nu și-a ales un loc mai ferit unde poate ar fi scăpat de eventualele urlete și fețe schimonosite. Mi-a răspuns că pe cât de mult și-ar fi dorit asta, instinctul său de protecție alături de dorința permanentă de comunicare nu l-au lăsat nici măcar un pas să facă în această direcție. Groaznic am exclamat. El însă m-a uluit când a spus că a ajuns să prețuiască acele momente de panică pentru că acestea erau singurele care îi ofereau acele mult tânjite clipe de comunicare. Dar asta nu înseamnă să le dorești celor din jur pericolul doar pentru a îți satisface niște nevoi social-personale l-am chestionat eu. Mi-a dat dreptate însă m-a asigurat că nu ar fi procedat așa dacă nu ar fi fost în totalitate sigur de înlăturarea pericolului. La început mi-a zis că în general nu prea este necesar ca el să deschidă o conversație așa că eram încă nelămurit cu privire la ce mai exact găseau atractiv domnișoarele la acest, fie vorba între noi, foarte distins domn îmbrăcat mereu primăvăratic. Atunci a râs pentru prima oară de când începusem să vorbesc cu el și păstrându-și rânjetul și-a îndreptat ochii precum două mărgele către butonul siclam. Nu m-am putut abține și am început să chicotesc aproape apasând și eu pe uriașul nasture. Era cât p-aci să ies fără să îl întreb cum îl cheamă. Chiar nu ar fi fost prea politicos din partea mea.
Îl chema SOSO.
nenuphar lips
October 22nd, 2016, 11:45AM
Tocmai ce plecase. Nu a inchis usa si nici macar nu si-a luat la revedere de la partenerul sau preferat. Era o pisica gri, cu ochi negri care pe vremuri nu se mai oprea din alergat in stanga si in dreapta. De curand insa, el, pentru ca era un fost mascul feroce, devenise mai molcom si isi petrecea zilele mai degraba in trandaveala decat necontenite manifeste in relatie cu cele in jur petrecute. Pleca pentru ca isi dorea sa urce coama dealului inainte de asfintit. In trecut a scos acelasi traseu la pasi marunti sub o ora, iar acum era momentul pasilor mari. Lanuri de grau isi leganau capetele ascutite de-o parte si de alta a potecii parca aducand un omagiu razelor solare de mult stinse in spatele colinei. Tot ceea ce mai ramasese din zoroastrul dezvaluirilor, discul a carui lumina poate sa explice orice neintelegere nascuta pe parcursul noptii, era o pata nu prea mare purpurie care se rumenea de la o clipa la alta si astfel parea ca se scurge in albastrul adanc al orizontului. Desi isi dorea sa mearga mai repede, starea potecii nu i-o permitea. Pietricelele tasneau continuu odata ce erau deranjate si isi gaseau sa aterizeze prin deschiderile laterale ale nauticilor rosi. Intrate, nu dadeau deloc pace talpilor picioarelor decat atunci cand ajungeau intre degetele, lucru pe care el se straduia mereu sa il faca pentru a scapa de micile piscaturi. Cativa pasi mai incolo nu isi mai simtea picioarele asa ca a ales sa isi continue drumul fara pantofi. In spatele sau se intesa din ce in ce mai pregnant o intunericime adancita de coroanele copacilor care acum isi preschimbasera portul verde de sarbatoare cu unul care ingreuna efectuarea unei posibile distinctii dintre punctul de patrundere si trunchi. La o scurta privire aruncata in spate vazu doar o vasta umbra. Stia insa ca de la cei trei bolovani lasati definitiv drept mostenire a naturii si pe care ii depasise de curand nu mai era deloc mult pana la podul de peste rau, urmand ca apoi sa ajunga pe colina. Mai avea timp cam o jumatate de disc. In juru-i cerul era de un purpuriu intunecat, iar in urma stelele deja isi faceau timid intrarea precum lampile proaspat aprinse ale unui oras palmuit cu stropi desi si reci de o toamna tarzie si mohorata. Sprinta prin cararea ce acum devenise de-a dreptul noroioasa. Printre ultimele fire rosii lasate in urma de apus a reusit sa puna piciorul pe podul in intregime din sfoara, doar sustinut de niste piloni crapati de-un vechi lemn maro. Cuprins de oboseala acumulata incerca ferm sa se tina cu ambele maini de sforile roase de pe laterale. Ajuns aproape de celalalt mal, a pus unul din picioare putin mai in fata decat latimea sforii i-ar fi permis insa spre surprinderea lui in loc sa simta golul aerului, piciorul i s-a cufundat in ceva ce parea a fi o matase de o finete nemaiintalnita. Si-a indreptat privirea perpendicular pe suprafata lacului pentru prima oara. Pana atunci nu a facut-o niciodata de frica unei posibile dezechilibrari. A ramas inmarmurit la vederea unui covor de nuferi albi si roz care abia daca mai permiteau apei sa duca la bun sfarsit indeletnicirea de oglinda a universului. Aroma lor avea gustul fructelor salbatice, iar tentatia tentatia atingerii parea sa ii puna usor stapanire si pe celalalt picior. Paralizat la capatul podului ducea o lupta intre a isi duce la bun sfarsit planul sau a se lasa, pentru primele dati, prada emotiilor.
cheia sub preș
October 22nd, 2016, 11:46AM
Te-as studia. Dar te-as studia bine de tot. Si mi-ar placea daca nu te-ai misca si daca te-ai misca.
As vrea sa imi vorbesti despre rolul tau aici si despre ce te si nu te leaga de aceste locuri.
Cateodata imi place sa raspund eu la o intrebare pe care tot eu am adresat-o altei persoane. As face asta.
In timp ce scriu astea ma gandesc ca poate nu as vrea nimic, ci doar sa stam asa si sa vedem ce se intampla, daca vreunul din noi simte nevoie sa se miste, sa spuna ceva, sa isi anunte schimbarea, plecarea, sa dea vreun semn sau sa ramana mut.
Mi-ar placea sa ma plimb, dar prin locuri necunoscute noua. Carari proaspete care sa nasca idei noi, nu din acelea cladite pe concepte vechi poate demult trecute, depasite. Daca n-am vorbi probabil mi-as imagina cum ar fi daca am vorbi si despre ce, iar daca am varsa cuvinte atunci as visa la o liniste in care sa pot contempla la urmatorul moment cand vom vorbi si despre ce.
Voi arde oare in placerea anticipatiei? Sa ajung poate sa ma desfat mai mult in asteptarea a ceea urmeaza, iar venirea momentului sa ma inunde suficient pentru a da pe de laturi in toate partile?
E un pic altfel. De fapt e doar altfel la mine in cap.
As fi spus ca a da bani pe placere usureaza procesul. De ce? Pai stii deja cam ceea ce e de facut. Ai o poza a ceea ce urmeaza. Si esti poate, privit din acest unghi, mai linistit. In plus, stii exact ceea ce cauti... Eeei aici este asadar.. ceea ce cauti tada di da da mm.
Deci cand platesc stiu de ce platesc si ceea ce caut. Sa zicem ca am capu mare si vreau sa il am mai mic, asa ca fac un schimb. Bani pentru relaxare.
Pai doar nu o sa iti dau si tie bani... ma rog m-ar tenta sa fac si asta, dar din experiente auzite, mai putin traite, desi m-a mancat de cateva ori sa o fac, am auzit ca acele fete carora astfel de avansauri le-au fost facute nu au fost foarte fericite. Dar stii ceva? Eu as vrea sa te fac si nefericita, ca sa vad cum esti apoi cand devii din nou fericita. Asa ca da, poate as vrea sa iti dau bani. Dar nu direct, si nu ti-as cere nimic mai mult decat sa joci un joc. Cum a fost ala cu bancnotele... un joc ceva care sa faca lucrurile in asa fel incat sa nu tina nici de mine, nici de tine, iar alegerea soartei sa vina daca pot spune din exterior. Uite asa mi-ar fi mai usor, pentru ca as porni de la o idee.
Dar poate nu vreau sa pornesc de la nicio idee.
Atunci imi imaginez ca sunt chiar acum pe vremea asta sub covorul tau verde. Nu zic nici pas si nici nu misc, iar tu nu stii ca eu sunt acolo. Seara cand te intorci acasa observi ceva neinregula si tragi un picior covorului pentru a-l indrepta. Ti se pare mai tare decat de obicei. Asta pentru ca tocmai mi-ai futut una in coaste de abia mai respir. Insa imi place. Esti curioasa insa nu-l ridici ci incepi sa simti covorul in speranta ca iti vei da seama inainte de a vedea despre ceea ce se afla dedesubt, sperand astfel ca efectul scontat sa fie redus. Cu usurina ai putea spune ca ceea ce se afla acolo este o sticla foarte mare de coca cola si ar fi si logic din moment ce sarbatorile caracteristice lansarii acestor mamuti sunt cat de cat in apropiere. Timpul in care tu imi vei parcurge cu membrele care le vrei tu corpul meu, eu ma voi framanta non-stop insa deloc daca voi scoate vreun cuvant sau lasa libera vreo miscare. Rapusa de curiozitate vei da presul la o parte pentru fie a zambi sau a zambi, pentru ca apoi sa imi pregatesti o amara plecare. Amara precum MAA-u asta care mi-a picurat din nas in gura acum 3 zile, deci mai amar ca ala soro, nu am mai gustat.
prada padurii
October 22nd, 2016, 11:47AM
A ales cararea mai anevoioasa pentru ca isi dorea sa ajunga inainte de caderea serii. In ciuda grabei pasii facuti erau marunti, iar atentia se distribuia inevitabil catre zornaielile si licaririle ultimelor raze de soare care isi mai croiau drum printre coroanele de frunze ravasite de intrarea vertiginoasa a toamnei. Picioarele erau ocrotite de o talpa parca din guma a carei greutate abia daca se simtea. Precum lianele urcau pana deasupra gleznei firisoare dintr-o piele maro. Cum serpi sau paienjeni prea veninosi nu prea se gaseau in continuare urma o pereche de pantaloni aproape scurti de un albastru deschis dornic parca sa readuca primavara in prim-plan, sau macar sa grabeasca venirea urmatoarei. Peste umeri si pana dupa antebrate cadea un pulover dintr-un mohair subtire bej. Un top capabil intr-adevar sa instaureze o relatie de prietenie sincera intre vantul agil, dar bland, si pielea curpinsa de reveria mangaierii. Parul isi preschimba culoarea in functie de anotimp. Toamna devenea maro, iar vara albastru-verzui. Bucuria se implinea vara. Doar cateva ciripituri mai ramasesera insa pana la plonjonul de fiecare data diferit, mereu perfect executat, al discului rubiniu ce inca mai reusea sa stropeasca in violet cateva dintre mustatile norisorilor mai apropriati. Cartitele sapau de zor in speranta realizarii caminului ideal, in timp ce bursucii erau demult dupa perdele trase asezati confortabil pe fotolii in fata semineelor ale caror scapararturi incandescente scurgeau in cani mari de ceai ducelata fagurilor. Privi cerul violet si parca simti acea scindare ce intr-o clipa are loc intre doua anotimpuri, asemanator placilor pamantului suficient a se balansa micronic pentru a ne zgaltaii creierii din temelii. Era mai multa tihna pe aceste meleaguri acum decat in toiul verii se gandi. Poate unii pe ceilalti se plang in liniste de dor, cu lacrimi curate, pline de amintiri somptuoase agonisite de-a lungul lunilor calde. Vazu un cuib de berze gol. Sa fi plecat astazi sau cu o luna, chiar doua mai inainte s-a gandit in timp ce incerca sa isi aminteasca pana unde trebuie sa zboare aceste aeroplane inocente pentru a a se regasi din nou intr-un habitat primitor. Pentru fiecare bataie de aripa, padurea varsa cate o lacrima. Nu ii era frica de intuneric insa avea o oarecare teama de amurg si de culorile crepusculare. Contempland la portocaliu, negru si purpuriu a simtit cum picioarele simultan i se moaie si scufunda intr-un pamant ce brusc devenise matasos precum nisipul. Imposibilitatea de a inainta a lasat doar optiunea rotirii gatului si a capului. Odata intors ochii se confruntau cu un spectacol nemaivazut. Radacinile pomilor incepusera sa se topeasca iar lichidul rezultat inainte cu timiditate catre suprafata nu prea intinsa si nisipoasa.
După plecarea de la birou
January 9th, 2017, 1:28PM
dinspre întuneric către lumină
September 11th, 2016, 10:10AM
Mă voi supune unui exercițiu pentru prima oară. Voi încerca să fac din întuneric lumină. Disperarea o voi numi calm. Alergarea va fi odihnă. Fețele înspăimântate sau înspăimântatoare le voi creiona prin cuvinte vesele și joviale.
La orele 7 ale dimineții apăsam în continuare butonul snooze de pe telefon. Deja devenisem maestru dupa 45 de minute. Chiar trebuia să mă ridic din pat. Din spatele unui gigant stâlp electric crescut în curtea unui fabrici creștea din ce în ce mai mare soarele. De îndată ce m-am hotrărât să mă ridic din pat am avut senzația că sunt într-un cort complet aiurea amplasat în mijlocul desfășurării unui festival. Necorespunzător amplasat pentru că nu era la umbră, ci în plin câmp. Întreaga încăpere a devenit în câteva minute un cuptor. Cum această planetă era prea aproape de soare am hotărât să o iau la plimbare și să îmi caut ceva de făcut. Am dat până jos pentru a vedea ce soluții aveau alții care și ei la rândul lor locuiau pe acest corp ceresc supra încins. Mulți dintre ei erau extrem de albi contrast care m-a făcut să mă întreb dacă nu cumva își petrecuseră noaptea precedentă sub pat sau într-un șifonier, În ciuda culorii pielii păreau totuși destul de încinși, iar tratamentul pe care și-l aplicau era îngurgitarea lentă a unor bucățele sub formă de triunghiuri tridimensionale de culoare roz. Pentru a ușura coborârea acestora și a mai aduce un plus de răcoare asezonau coloratele elemente cu un lichid alb și rece sau vâscos, de aceeași culoare. Erau vag îmbrăcați ceea ce din nou pentru mine denota conștientizarea temperaturii ridicate de care tocmai ce scăpaseră. Am stat și i-am privit pentru câteva minute, timp în care am consumat o cafea cu un gust pasteurizat alături de cel mai mic pahar cu apă pe care l-am întâlnit până acum. Nu știu dacă rolul era să nu te îmbeți, sau să practici sport efectuând nenumărate drumuri până la sursa umplută cu gheață și înapoi.
Afară la nivelul solului toropeala își mai pierdea din putere ceea ce poate explica și numărul în creștere al cetățenilor care încet încet începeau să își desfășoare diversele activități. Abia ce mă răcorisem când mi-am dat seama câ ar fi bine să mă grăbesc altfel fie voi întârzia, fie nu voi reuși să îmi iau încă o cafea doar pentru a-mi dovedi că ceea ce consumasem înainte nu avea cu siguranță nicio legătură cu definiția din spatele acestei băuturi. Mulțimea din subteran însă m-a ajutat să reduc viteza. Erau atât de mulți încât ușile vitejești ale trenului ce trece pe sub pământ nu mai erau în stare să își găsească obișnuitul comfort de a se rezema una de cealaltă. Tot acolo am observat că nu eram singurul care-și redusese din avânt. Călătorii erau atât de relaxați încât uitau dacă trebuiau să coboare sau nu și uneori era nevoie ca noi cei din față să facem pași mărunți și simpli pentru a le crea culoare de trecere. Leacul care speram să îmi redea înțelesul cafelei l-am încercat doar prin mirosul pe care acesta îl emana în timp ce rășnițele îi pisau cu precizie fiecare bucată. Am tras adânc și am considerat că măcar ceea ce aspirasem avea o cu totul altă aromă față de lichidul necunoscut consumsat anterior.
Odată ajuns în fața ușii am observat că broasca era pentru mine ceva complet nou. Nu avea cheie, ci o gaură, iar pe partea cealaltă un fel de rulment. Mai târziu mi-a fost oferită o cheie pentru a proba acestă inedită aplicație. La prima vedere m-am gândit că oricine ar fi în stare să topească capul unui obiect de plastic în forma unui pătrat ar fi fost în stare să-l introducă și să deschidă acea poartă nemaisimțit de grea. Abia când am băgat plasticul mi-am dat seama că avea 2 urechiușe care trebuia potrivite în broască, Mare scofală m-am gândit, se pot face și alea. Dar când am intrat și am privit în urma atunci am realizat că de fapt butucul acela avea un fel de cititor iar capul cheii era ca un cip. Am rămas mască.
Intrat printre oameni cât de cât cunoscuți am simțit destul de bine codul muncii pe care aceștia îl aplică cu rigurozitate. Odată așezat întreg corpul mi-a fost binecuvântat de o briză rece care își făcea cu putere loc prin deschiderea oferită de un geam lat și înalt. Ba mai mult, deși soarele părea să amenințe această stare răcoroasă, o uriasă macara aflată în mijlocul unei lucrări reușea să îi pună bețe în roate regelui astrelor. Avea un cap uriaș macaraua pe care și-l bălăngănea în stânga, apoi în dreapta sau invers mereu intervenind fix atunci când soarele credea că a reușit într-un final să pătrundă și-n clădirea a cărui oaspete eram. Cât despre vorbit, nu se auzea nici pâs, Abia mai încolo s-au adunat mai mulți și au început să se lupte care mai de care cu tot felul de încercări de soluții rapide. Cum venisem la timp și cu mult înainte unora am ales să îmi folosesc avantajul și să merg să caut prin bucătărie să văd dacă există vreo mașină de cafea. Ce baftă, chiar aparatul preferat a lu’ george clonatul se fălea cu o grămadă de apă în portbagaj, suficientă cât să prepare 10 cafele dacă nu mai mult. Și cum nu se putea mai bine erau în stânga într-o cutie, nu o cafea, ci vreo 3 tipuri. Am ales ceva pe care scria cremoso după care mi-am strecurat mâna în frigider și am verificat care dintre cutiile de lapte fuseseră deschise. Clar, nu îmi doream să fiu prins asupra faptului, nici pe moment, dar nici după. Licoarea mirosea extraordinar. Mi-am anunțat plecarea, iar jos când am ajuns am fost străpuns de un înfiorător miros de canalizare. Ușor mirat în lumina unor impresii legate de o absolută curățenie a locului mi-am făcut de drum câteva case mai sus unde vântul adia din nou, iar crengile castanilor anunțau o revenire în forță a naturii pe acel meleag de colț de stradă. M-am simțit foarte jmecher cu o cească albă de stică care ușor o putea numi porțelan în jurul căreia mișunau tot felul de recipiente din hârtie umedă și pătată. Deși nu mă deplasasem prea mult, la întoarcere am reușit să mă rătăcesc și să intru pe lângă niște closete care avea și ușile deschide de care am fugit rupând pământul până când m-am pomenit într-un lift care spre mirarea mea m-a urcat exact unde aveam eu nevoie. Mi-am spus că o să țin minte această scurtătură de care nu se știe când voi avea nevoie.
Odată cu apariția foamei am dat din nou iama pe străzi pentru a alege produsele mult așteptate. Sub tot felul de forme ciudate, cercuri, tuburi, chiar cilindrice unele am găsit foarte apetisante culorile ce le umpleau conținuturile. După ce am încercat însă vreo câteva am conchis că în mare aveau același gust așa că am trecut pe sucuri proaspăt stoarse. Știam că nu mă vor ține mult, dar măcar vedeam procesul de preparare, iar asta mă liniștea. Am râs în sinea mea gândind cum un loc întins și atât de variat este capabil să ofere un amalgam de tentații sub a căror suprafață însă să se găsească cam aceleași rezultate puțin șocante și deloc interesante. Dacă tot nu cheltuisem mult pe mâncare, am zis să mai îmi iau o cafea cu lapte care a sfârșit prin a fi lapte cu cafea, Cuca mea ce să zic… M-am comportat politicos și sm zâmbit când am văzut că ceilalți participanți la degustare erau de-a dreptul mulțumiți. Pe colțul unde stăteam era un vânt continuu și eclipsă totală de soare de aceea am băut ceva din laptele acela fierbinte pentru a-mi mai încălzi picioarele ușor degerate deja. O proaspătă procreatoare găsea un mod inedit de a își oferi același comfort termic ca mine, prin legănarea odraslei ce se găsea înfășurată într-un prosop gros și pufos, Mișcarea metronomică avea loc pe deasupra picioarelor și în jurul corpului.
La întoarcere mi s-a adus la cunoștină ceva despre care nu mai auzisem de foarte mult timp și despre care ar fi trebuit cică să aud. Era vorba de niște hârțoage care împreună cu mine trebuiau să călătorească mai departe. Așa la prima ascultare a descrierii pachetului nu am zis că va fi o prea mare problemă însă când am întrebat dacă pot vedea pe călător celulotic, am fost îndrumat către o cutie acoperită cu o pungă. Descoperirea acesteia a fost marcată de un enunț pertinent și curajos; 4 kg. Am început să râd aproape cu voce tare după care am înștiințat că întregul meu arsenal pe care-l luasem nu era la fel de mare. Astfel spre decepția acestor aventurieri doritori de a-și mai împărtăși complicatele calcule și cu alți citiori, ei au fost nevoiți să rămână acasă. Cam atunci mi-am luat și la revedere de la echipă. Nu prea s-a lăsat cu plâns ceea ce m-a bucurat.
În apropierea nopții am ales să dau o tură pe un fost aeroport acum transformat într-un fel de parc de distracții și meditații. Acolo tot felul de jucării precum avioanele cu telecomandă sau mașinile în miniatură, tot așa cu posibilitatea de a fi de la distanță controlate putea zbura, sau mișca în voie. Alții cântau tot felul de balade și mai erau cei care schimbau două trei vorbe despre cum mai trecuse o zi aparent istovitoare.
La întoarcere cortul devenise peșteră. Cu meticuolzitate am reușit să separ instrumentul de acces de numărul atribuit acestuia. Am găsit însă imediat un remediu pentru ambele piese ușor faultate. Le-am împreuna precum ușile cfr-ului subteran și le-am culcat într-un plic de hârtie la baza geamului unde adie poate cea mai plăcută răcoare.
cafeneaua
September 11th, 2016, 10:12AM
Aș mai zice de carieră.
Printre ceea ce aș numi reușită se numără găsirea unei activități care să nu mai implice existența unui șef. Cum ar fi o cafenea pentru care se pot oferi ambele, trupul și sufletul. Trupul prin munca depusă, alegerea cafelei, măcinarea, prepararea și servirea. Apoi tot trup dedicat completamente aranjării, decorării și organizării localului. Suflet pentru felul în care se alege personalul și reușita armonizării acestuia. Dragoste din tot sufletul pentru prima și ultima boabă. O încercare de a aduce un ajutor celor care le culeg. Simpla participarea poate reprezenta un plus pentru cei osteniți după o zi de muncă într-un soare torid. Eu aș putea spune că am experimentat ceva asemănător, însă a durat 2 zile, în timp ce la unii dintre ei, o viață. Nu mă pot nicidecum compara. Suflet pentru trupul depus în toate activitățile. Suflet pentru a învăța cât mai multe despre cafea și pentru a încerca continuu tehnici de redescoperire, inovative. Un devotament absolut, una cu boaba. Să fii boaba aș zice. Trup și suflet pentru investiții care valorează ceva dacă mă gândesc doar ala dintr-un foc. Suflet pentru scopul comercializării cafelei. Să trezești lumea cu un zâmbet pe față, să demonstrezi că există libertatea alegerii, egalitatea, gratuitatea (necondiționată). Crearea unor valori și transmiterea acestora prin asocierea cu indvizi interesați și dornici să depună poate la fel de mult din fizicul și psihicul lor. Aceasta să fie un concept care să aștearnă un zâmbet sub privirile întoarse către ea. Emoții pozitive date mai departe fără constrângeri. Recomandări cu plăcere distribuite. Un loc în care singurele griji ale oamenilor care vin acolo să fie cele nelegate de el. O casă primitoare și comfortabilă.
Relația cu statul și instituțiile acestuia vor cere multe atât trupului cât și sufletului. Dar des se petrece împotmolirea în fața acestui ipotetic, de multe ori neîndoielnic tăvălug. Nu facem că o să vină ăia să strice tot, n-am chef să mă amestesc în mizeria asta, uite la ăla la aia cum a fost și unde au ajuns. Clar nu așa. Dar știu că e greu. Însă sunt unii care au luptat și au reușit să își găsească un loc și chiar dacă mai sunt deranjați din când în când de agenții dreptății, ei le au pe ale lor care cântăresc îndeajuns pentu a contrabalansa-o în favoarea dorinței lor de a merge mai departe.
așteptarea
September 11th, 2016, 10:14AM
sos(o)
September 17th, 2016, 12:57PM
E mai tot timpul singur așa că azi am ales să îi țin companie. Strălucea de curățenie și era pestrițt îmbrăcat. Purta o pereche de pantaloni roșii și o cămașă verde cu unul dintre butoni irizat, predominant siclam. Eram curios cum e posibil ca un așa gentleman să nu fie zilnic curtat de domnișoare. M-am apropiat de imprimeul argintiu ce semăna cu niște perechi de găurele așezate la o distanță egală una de cealaltă pe cracul stâng al pantalonului și i-am adresat frământarea mea. A tresărit poate pentru că nu se aștepta ca cineva să îi vorbească la ora aceea chiar într-o așa zi de sărbătoare cum este sâmbătă. Apoi s-a aprins la față și mi-a povestit pe scurt motivul deficienței comunicării de care suferea. Am fost plăcut surprins să aud că a avut parte la viața lui de câteva schimbări de replici cu reprezentantele sexului feminin. Nu era un caz pierdut am murmurat eu. Acele dăți însă nu l-au îndemnat niciodată să ducă mai departe ceea ce fusese început pentru că toate doamnele sau domnișoarele când i-au vorbit au făcut-o pe un ton al vocii iritabil de ridicat, în timp ce spaima și teama se putea observa vadit crescând parcă în intensitate împreună cu glasul din ce în ce mai ascuțit și disperat. Mi-a mărturisit că nu ar fi vreodată în stare să facă vreun rău și că este în deplină cunoștință de cauză că rolul lui este strict de a apăra pe oricine și orice în fața oricărei posibile primejdii. În baza acestei responsabilități, nu știu exact de la cine moștenită, el mereu se chinuia să aducă liniște în glasurile tremurânde și să transforme fețele înspăimântate în unele pline de pace prin a le repeta și asigura că totul va fi bine. L-am întrebat dacă această strategie a funcționat vreodată și a afirmat cu amărăciune că avusese succes de foarte puține ori. Neobișnuita lui poziție centrală îi oferea prioritatea primului contact cu orice călător care ar fi ales să folosesască acea ușă, așadar m-am gândit să-l întreb de ce nu și-a ales un loc mai ferit unde poate ar fi scăpat de eventualele urlete și fețe schimonosite. Mi-a răspuns că pe cât de mult și-ar fi dorit asta, instinctul său de protecție alături de dorința permanentă de comunicare nu l-au lăsat nici măcar un pas să facă în această direcție. Groaznic am exclamat. El însă m-a uluit când a spus că a ajuns să prețuiască acele momente de panică pentru că acestea erau singurele care îi ofereau acele mult tânjite clipe de comunicare. Dar asta nu înseamnă să le dorești celor din jur pericolul doar pentru a îți satisface niște nevoi social-personale l-am chestionat eu. Mi-a dat dreptate însă m-a asigurat că nu ar fi procedat așa dacă nu ar fi fost în totalitate sigur de înlăturarea pericolului. La început mi-a zis că în general nu prea este necesar ca el să deschidă o conversație așa că eram încă nelămurit cu privire la ce mai exact găseau atractiv domnișoarele la acest, fie vorba între noi, foarte distins domn îmbrăcat mereu primăvăratic. Atunci a râs pentru prima oară de când începusem să vorbesc cu el și păstrându-și rânjetul și-a îndreptat ochii precum două mărgele către butonul siclam. Nu m-am putut abține și am început să chicotesc aproape apasând și eu pe uriașul nasture. Era cât p-aci să ies fără să îl întreb cum îl cheamă. Chiar nu ar fi fost prea politicos din partea mea.
Îl chema SOSO.
nenuphar lips
October 22nd, 2016, 11:45AM
Tocmai ce plecase. Nu a inchis usa si nici macar nu si-a luat la revedere de la partenerul sau preferat. Era o pisica gri, cu ochi negri care pe vremuri nu se mai oprea din alergat in stanga si in dreapta. De curand insa, el, pentru ca era un fost mascul feroce, devenise mai molcom si isi petrecea zilele mai degraba in trandaveala decat necontenite manifeste in relatie cu cele in jur petrecute. Pleca pentru ca isi dorea sa urce coama dealului inainte de asfintit. In trecut a scos acelasi traseu la pasi marunti sub o ora, iar acum era momentul pasilor mari. Lanuri de grau isi leganau capetele ascutite de-o parte si de alta a potecii parca aducand un omagiu razelor solare de mult stinse in spatele colinei. Tot ceea ce mai ramasese din zoroastrul dezvaluirilor, discul a carui lumina poate sa explice orice neintelegere nascuta pe parcursul noptii, era o pata nu prea mare purpurie care se rumenea de la o clipa la alta si astfel parea ca se scurge in albastrul adanc al orizontului. Desi isi dorea sa mearga mai repede, starea potecii nu i-o permitea. Pietricelele tasneau continuu odata ce erau deranjate si isi gaseau sa aterizeze prin deschiderile laterale ale nauticilor rosi. Intrate, nu dadeau deloc pace talpilor picioarelor decat atunci cand ajungeau intre degetele, lucru pe care el se straduia mereu sa il faca pentru a scapa de micile piscaturi. Cativa pasi mai incolo nu isi mai simtea picioarele asa ca a ales sa isi continue drumul fara pantofi. In spatele sau se intesa din ce in ce mai pregnant o intunericime adancita de coroanele copacilor care acum isi preschimbasera portul verde de sarbatoare cu unul care ingreuna efectuarea unei posibile distinctii dintre punctul de patrundere si trunchi. La o scurta privire aruncata in spate vazu doar o vasta umbra. Stia insa ca de la cei trei bolovani lasati definitiv drept mostenire a naturii si pe care ii depasise de curand nu mai era deloc mult pana la podul de peste rau, urmand ca apoi sa ajunga pe colina. Mai avea timp cam o jumatate de disc. In juru-i cerul era de un purpuriu intunecat, iar in urma stelele deja isi faceau timid intrarea precum lampile proaspat aprinse ale unui oras palmuit cu stropi desi si reci de o toamna tarzie si mohorata. Sprinta prin cararea ce acum devenise de-a dreptul noroioasa. Printre ultimele fire rosii lasate in urma de apus a reusit sa puna piciorul pe podul in intregime din sfoara, doar sustinut de niste piloni crapati de-un vechi lemn maro. Cuprins de oboseala acumulata incerca ferm sa se tina cu ambele maini de sforile roase de pe laterale. Ajuns aproape de celalalt mal, a pus unul din picioare putin mai in fata decat latimea sforii i-ar fi permis insa spre surprinderea lui in loc sa simta golul aerului, piciorul i s-a cufundat in ceva ce parea a fi o matase de o finete nemaiintalnita. Si-a indreptat privirea perpendicular pe suprafata lacului pentru prima oara. Pana atunci nu a facut-o niciodata de frica unei posibile dezechilibrari. A ramas inmarmurit la vederea unui covor de nuferi albi si roz care abia daca mai permiteau apei sa duca la bun sfarsit indeletnicirea de oglinda a universului. Aroma lor avea gustul fructelor salbatice, iar tentatia tentatia atingerii parea sa ii puna usor stapanire si pe celalalt picior. Paralizat la capatul podului ducea o lupta intre a isi duce la bun sfarsit planul sau a se lasa, pentru primele dati, prada emotiilor.
cheia sub preș
October 22nd, 2016, 11:46AM
Te-as studia. Dar te-as studia bine de tot. Si mi-ar placea daca nu te-ai misca si daca te-ai misca.
As vrea sa imi vorbesti despre rolul tau aici si despre ce te si nu te leaga de aceste locuri.
Cateodata imi place sa raspund eu la o intrebare pe care tot eu am adresat-o altei persoane. As face asta.
In timp ce scriu astea ma gandesc ca poate nu as vrea nimic, ci doar sa stam asa si sa vedem ce se intampla, daca vreunul din noi simte nevoie sa se miste, sa spuna ceva, sa isi anunte schimbarea, plecarea, sa dea vreun semn sau sa ramana mut.
Mi-ar placea sa ma plimb, dar prin locuri necunoscute noua. Carari proaspete care sa nasca idei noi, nu din acelea cladite pe concepte vechi poate demult trecute, depasite. Daca n-am vorbi probabil mi-as imagina cum ar fi daca am vorbi si despre ce, iar daca am varsa cuvinte atunci as visa la o liniste in care sa pot contempla la urmatorul moment cand vom vorbi si despre ce.
Voi arde oare in placerea anticipatiei? Sa ajung poate sa ma desfat mai mult in asteptarea a ceea urmeaza, iar venirea momentului sa ma inunde suficient pentru a da pe de laturi in toate partile?
E un pic altfel. De fapt e doar altfel la mine in cap.
As fi spus ca a da bani pe placere usureaza procesul. De ce? Pai stii deja cam ceea ce e de facut. Ai o poza a ceea ce urmeaza. Si esti poate, privit din acest unghi, mai linistit. In plus, stii exact ceea ce cauti... Eeei aici este asadar.. ceea ce cauti tada di da da mm.
Deci cand platesc stiu de ce platesc si ceea ce caut. Sa zicem ca am capu mare si vreau sa il am mai mic, asa ca fac un schimb. Bani pentru relaxare.
Pai doar nu o sa iti dau si tie bani... ma rog m-ar tenta sa fac si asta, dar din experiente auzite, mai putin traite, desi m-a mancat de cateva ori sa o fac, am auzit ca acele fete carora astfel de avansauri le-au fost facute nu au fost foarte fericite. Dar stii ceva? Eu as vrea sa te fac si nefericita, ca sa vad cum esti apoi cand devii din nou fericita. Asa ca da, poate as vrea sa iti dau bani. Dar nu direct, si nu ti-as cere nimic mai mult decat sa joci un joc. Cum a fost ala cu bancnotele... un joc ceva care sa faca lucrurile in asa fel incat sa nu tina nici de mine, nici de tine, iar alegerea soartei sa vina daca pot spune din exterior. Uite asa mi-ar fi mai usor, pentru ca as porni de la o idee.
Dar poate nu vreau sa pornesc de la nicio idee.
Atunci imi imaginez ca sunt chiar acum pe vremea asta sub covorul tau verde. Nu zic nici pas si nici nu misc, iar tu nu stii ca eu sunt acolo. Seara cand te intorci acasa observi ceva neinregula si tragi un picior covorului pentru a-l indrepta. Ti se pare mai tare decat de obicei. Asta pentru ca tocmai mi-ai futut una in coaste de abia mai respir. Insa imi place. Esti curioasa insa nu-l ridici ci incepi sa simti covorul in speranta ca iti vei da seama inainte de a vedea despre ceea ce se afla dedesubt, sperand astfel ca efectul scontat sa fie redus. Cu usurina ai putea spune ca ceea ce se afla acolo este o sticla foarte mare de coca cola si ar fi si logic din moment ce sarbatorile caracteristice lansarii acestor mamuti sunt cat de cat in apropiere. Timpul in care tu imi vei parcurge cu membrele care le vrei tu corpul meu, eu ma voi framanta non-stop insa deloc daca voi scoate vreun cuvant sau lasa libera vreo miscare. Rapusa de curiozitate vei da presul la o parte pentru fie a zambi sau a zambi, pentru ca apoi sa imi pregatesti o amara plecare. Amara precum MAA-u asta care mi-a picurat din nas in gura acum 3 zile, deci mai amar ca ala soro, nu am mai gustat.
prada padurii
October 22nd, 2016, 11:47AM
A ales cararea mai anevoioasa pentru ca isi dorea sa ajunga inainte de caderea serii. In ciuda grabei pasii facuti erau marunti, iar atentia se distribuia inevitabil catre zornaielile si licaririle ultimelor raze de soare care isi mai croiau drum printre coroanele de frunze ravasite de intrarea vertiginoasa a toamnei. Picioarele erau ocrotite de o talpa parca din guma a carei greutate abia daca se simtea. Precum lianele urcau pana deasupra gleznei firisoare dintr-o piele maro. Cum serpi sau paienjeni prea veninosi nu prea se gaseau in continuare urma o pereche de pantaloni aproape scurti de un albastru deschis dornic parca sa readuca primavara in prim-plan, sau macar sa grabeasca venirea urmatoarei. Peste umeri si pana dupa antebrate cadea un pulover dintr-un mohair subtire bej. Un top capabil intr-adevar sa instaureze o relatie de prietenie sincera intre vantul agil, dar bland, si pielea curpinsa de reveria mangaierii. Parul isi preschimba culoarea in functie de anotimp. Toamna devenea maro, iar vara albastru-verzui. Bucuria se implinea vara. Doar cateva ciripituri mai ramasesera insa pana la plonjonul de fiecare data diferit, mereu perfect executat, al discului rubiniu ce inca mai reusea sa stropeasca in violet cateva dintre mustatile norisorilor mai apropriati. Cartitele sapau de zor in speranta realizarii caminului ideal, in timp ce bursucii erau demult dupa perdele trase asezati confortabil pe fotolii in fata semineelor ale caror scapararturi incandescente scurgeau in cani mari de ceai ducelata fagurilor. Privi cerul violet si parca simti acea scindare ce intr-o clipa are loc intre doua anotimpuri, asemanator placilor pamantului suficient a se balansa micronic pentru a ne zgaltaii creierii din temelii. Era mai multa tihna pe aceste meleaguri acum decat in toiul verii se gandi. Poate unii pe ceilalti se plang in liniste de dor, cu lacrimi curate, pline de amintiri somptuoase agonisite de-a lungul lunilor calde. Vazu un cuib de berze gol. Sa fi plecat astazi sau cu o luna, chiar doua mai inainte s-a gandit in timp ce incerca sa isi aminteasca pana unde trebuie sa zboare aceste aeroplane inocente pentru a a se regasi din nou intr-un habitat primitor. Pentru fiecare bataie de aripa, padurea varsa cate o lacrima. Nu ii era frica de intuneric insa avea o oarecare teama de amurg si de culorile crepusculare. Contempland la portocaliu, negru si purpuriu a simtit cum picioarele simultan i se moaie si scufunda intr-un pamant ce brusc devenise matasos precum nisipul. Imposibilitatea de a inainta a lasat doar optiunea rotirii gatului si a capului. Odata intors ochii se confruntau cu un spectacol nemaivazut. Radacinile pomilor incepusera sa se topeasca iar lichidul rezultat inainte cu timiditate catre suprafata nu prea intinsa si nisipoasa.
Saving…