Mă voi supune unui exercițiu pentru prima oară. Voi încerca să fac din întuneric lumină. Disperarea o voi numi calm. Alergarea va fi odihnă. Fețele înspăimântate sau înspăimântatoare le voi creiona prin cuvinte vesele și joviale.
La orele 7 ale dimineții apăsam în continuare butonul snooze de pe telefon. Deja devenisem maestru dupa 45 de minute. Chiar trebuia să mă ridic din pat. Din spatele unui gigant stâlp electric crescut în curtea unui fabrici creștea din ce în ce mai mare soarele. De îndată ce m-am hotrărât să mă ridic din pat am avut senzația că sunt într-un cort complet aiurea amplasat în mijlocul desfășurării unui festival. Necorespunzător amplasat pentru că nu era la umbră, ci în plin câmp. Întreaga încăpere a devenit în câteva minute un cuptor. Cum această planetă era prea aproape de soare am hotărât să o iau la plimbare și să îmi caut ceva de făcut. Am dat până jos pentru a vedea ce soluții aveau alții care și ei la rândul lor locuiau pe acest corp ceresc supra încins. Mulți dintre ei erau extrem de albi contrast care m-a făcut să mă întreb dacă nu cumva își petrecuseră noaptea precedentă sub pat sau într-un șifonier, În ciuda culorii pielii păreau totuși destul de încinși, iar tratamentul pe care și-l aplicau era îngurgitarea lentă a unor bucățele sub formă de triunghiuri tridimensionale de culoare roz. Pentru a ușura coborârea acestora și a mai aduce un plus de răcoare asezonau coloratele elemente cu un lichid alb și rece sau vâscos, de aceeași culoare. Erau vag îmbrăcați ceea ce din nou pentru mine denota conștientizarea temperaturii ridicate de care tocmai ce scăpaseră. Am stat și i-am privit pentru câteva minute, timp în care am consumat o cafea cu un gust pasteurizat alături de cel mai mic pahar cu apă pe care l-am întâlnit până acum. Nu știu dacă rolul era să nu te îmbeți, sau să practici sport efectuând nenumărate drumuri până la sursa umplută cu gheață și înapoi.
Afară la nivelul solului toropeala își mai pierdea din putere ceea ce poate explica și numărul în creștere al cetățenilor care încet încet începeau să își desfășoare diversele activități. Abia ce mă răcorisem când mi-am dat seama câ ar fi bine să mă grăbesc altfel fie voi întârzia, fie nu voi reuși să îmi iau încă o cafea doar pentru a-mi dovedi că ceea ce consumasem înainte nu avea cu siguranță nicio legătură cu definiția din spatele acestei băuturi. Mulțimea din subteran însă m-a ajutat să reduc viteza. Erau atât de mulți încât ușile vitejești ale trenului ce trece pe sub pământ nu mai erau în stare să își găsească obișnuitul comfort de a se rezema una de cealaltă. Tot acolo am observat că nu eram singurul care-și redusese din avânt. Călătorii erau atât de relaxați încât uitau dacă trebuiau să coboare sau nu și uneori era nevoie ca noi cei din față să facem pași mărunți și simpli pentru a le crea culoare de trecere. Leacul care speram să îmi redea înțelesul cafelei l-am încercat doar prin mirosul pe care acesta îl emana în timp ce rășnițele îi pisau cu precizie fiecare bucată. Am tras adânc și am considerat că măcar ceea ce aspirasem avea o cu totul altă aromă față de lichidul necunoscut consumsat anterior.
Odată ajuns în fața ușii am observat că broasca era pentru mine ceva complet nou. Nu avea cheie, ci o gaură, iar pe partea cealaltă un fel de rulment. Mai târziu mi-a fost oferită o cheie pentru a proba acestă inedită aplicație. La prima vedere m-am gândit că oricine ar fi în stare să topească capul unui obiect de plastic în forma unui pătrat ar fi fost în stare să-l introducă și să deschidă acea poartă nemaisimțit de grea. Abia când am băgat plasticul mi-am dat seama că avea 2 urechiușe care trebuia potrivite în broască, Mare scofală m-am gândit, se pot face și alea. Dar când am intrat și am privit în urma atunci am realizat că de fapt butucul acela avea un fel de cititor iar capul cheii era ca un cip. Am rămas mască.
Intrat printre oameni cât de cât cunoscuți am simțit destul de bine codul muncii pe care aceștia îl aplică cu rigurozitate. Odată așezat întreg corpul mi-a fost binecuvântat de o briză rece care își făcea cu putere loc prin deschiderea oferită de un geam lat și înalt. Ba mai mult, deși soarele părea să amenințe această stare răcoroasă, o uriasă macara aflată în mijlocul unei lucrări reușea să îi pună bețe în roate regelui astrelor. Avea un cap uriaș macaraua pe care și-l bălăngănea în stânga, apoi în dreapta sau invers mereu intervenind fix atunci când soarele credea că a reușit într-un final să pătrundă și-n clădirea a cărui oaspete eram. Cât despre vorbit, nu se auzea nici pâs, Abia mai încolo s-au adunat mai mulți și au început să se lupte care mai de care cu tot felul de încercări de soluții rapide. Cum venisem la timp și cu mult înainte unora am ales să îmi folosesc avantajul și să merg să caut prin bucătărie să văd dacă există vreo mașină de cafea. Ce baftă, chiar aparatul preferat a lu’ george clonatul se fălea cu o grămadă de apă în portbagaj, suficientă cât să prepare 10 cafele dacă nu mai mult. Și cum nu se putea mai bine erau în stânga într-o cutie, nu o cafea, ci vreo 3 tipuri. Am ales ceva pe care scria cremoso după care mi-am strecurat mâna în frigider și am verificat care dintre cutiile de lapte fuseseră deschise. Clar, nu îmi doream să fiu prins asupra faptului, nici pe moment, dar nici după. Licoarea mirosea extraordinar. Mi-am anunțat plecarea, iar jos când am ajuns am fost străpuns de un înfiorător miros de canalizare. Ușor mirat în lumina unor impresii legate de o absolută curățenie a locului mi-am făcut de drum câteva case mai sus unde vântul adia din nou, iar crengile castanilor anunțau o revenire în forță a naturii pe acel meleag de colț de stradă. M-am simțit foarte jmecher cu o cească albă de stică care ușor o putea numi porțelan în jurul căreia mișunau tot felul de recipiente din hârtie umedă și pătată. Deși nu mă deplasasem prea mult, la întoarcere am reușit să mă rătăcesc și să intru pe lângă niște closete care avea și ușile deschide de care am fugit rupând pământul până când m-am pomenit într-un lift care spre mirarea mea m-a urcat exact unde aveam eu nevoie. Mi-am spus că o să țin minte această scurtătură de care nu se știe când voi avea nevoie.
Odată cu apariția foamei am dat din nou iama pe străzi pentru a alege produsele mult așteptate. Sub tot felul de forme ciudate, cercuri, tuburi, chiar cilindrice unele am găsit foarte apetisante culorile ce le umpleau conținuturile. După ce am încercat însă vreo câteva am conchis că în mare aveau același gust așa că am trecut pe sucuri proaspăt stoarse. Știam că nu mă vor ține mult, dar măcar vedeam procesul de preparare, iar asta mă liniștea. Am râs în sinea mea gândind cum un loc întins și atât de variat este capabil să ofere un amalgam de tentații sub a căror suprafață însă să se găsească cam aceleași rezultate puțin șocante și deloc interesante. Dacă tot nu cheltuisem mult pe mâncare, am zis să mai îmi iau o cafea cu lapte care a sfârșit prin a fi lapte cu cafea, Cuca mea ce să zic… M-am comportat politicos și sm zâmbit când am văzut că ceilalți participanți la degustare erau de-a dreptul mulțumiți. Pe colțul unde stăteam era un vânt continuu și eclipsă totală de soare de aceea am băut ceva din laptele acela fierbinte pentru a-mi mai încălzi picioarele ușor degerate deja. O proaspătă procreatoare găsea un mod inedit de a își oferi același comfort termic ca mine, prin legănarea odraslei ce se găsea înfășurată într-un prosop gros și pufos, Mișcarea metronomică avea loc pe deasupra picioarelor și în jurul corpului.
La întoarcere mi s-a adus la cunoștină ceva despre care nu mai auzisem de foarte mult timp și despre care ar fi trebuit cică să aud. Era vorba de niște hârțoage care împreună cu mine trebuiau să călătorească mai departe. Așa la prima ascultare a descrierii pachetului nu am zis că va fi o prea mare problemă însă când am întrebat dacă pot vedea pe călător celulotic, am fost îndrumat către o cutie acoperită cu o pungă. Descoperirea acesteia a fost marcată de un enunț pertinent și curajos; 4 kg. Am început să râd aproape cu voce tare după care am înștiințat că întregul meu arsenal pe care-l luasem nu era la fel de mare. Astfel spre decepția acestor aventurieri doritori de a-și mai împărtăși complicatele calcule și cu alți citiori, ei au fost nevoiți să rămână acasă. Cam atunci mi-am luat și la revedere de la echipă. Nu prea s-a lăsat cu plâns ceea ce m-a bucurat.
În apropierea nopții am ales să dau o tură pe un fost aeroport acum transformat într-un fel de parc de distracții și meditații. Acolo tot felul de jucării precum avioanele cu telecomandă sau mașinile în miniatură, tot așa cu posibilitatea de a fi de la distanță controlate putea zbura, sau mișca în voie. Alții cântau tot felul de balade și mai erau cei care schimbau două trei vorbe despre cum mai trecuse o zi aparent istovitoare.
La întoarcere cortul devenise peșteră. Cu meticuolzitate am reușit să separ instrumentul de acces de numărul atribuit acestuia. Am găsit însă imediat un remediu pentru ambele piese ușor faultate. Le-am împreuna precum ușile cfr-ului subteran și le-am culcat într-un plic de hârtie la baza geamului unde adie poate cea mai plăcută răcoare.