E mai tot timpul singur așa că azi am ales să îi țin companie. Strălucea de curățenie și era pestrițt îmbrăcat. Purta o pereche de pantaloni roșii și o cămașă verde cu unul dintre butoni irizat, predominant siclam. Eram curios cum e posibil ca un așa gentleman să nu fie zilnic curtat de domnișoare. M-am apropiat de imprimeul argintiu ce semăna cu niște perechi de găurele așezate la o distanță egală una de cealaltă pe cracul stâng al pantalonului și i-am adresat frământarea mea. A tresărit poate pentru că nu se aștepta ca cineva să îi vorbească la ora aceea chiar într-o așa zi de sărbătoare cum este sâmbătă. Apoi s-a aprins la față și mi-a povestit pe scurt motivul deficienței comunicării de care suferea. Am fost plăcut surprins să aud că a avut parte la viața lui de câteva schimbări de replici cu reprezentantele sexului feminin. Nu era un caz pierdut am murmurat eu. Acele dăți însă nu l-au îndemnat niciodată să ducă mai departe ceea ce fusese început pentru că toate doamnele sau domnișoarele când i-au vorbit au făcut-o pe un ton al vocii iritabil de ridicat, în timp ce spaima și teama se putea observa vadit crescând parcă în intensitate împreună cu glasul din ce în ce mai ascuțit și disperat. Mi-a mărturisit că nu ar fi vreodată în stare să facă vreun rău și că este în deplină cunoștință de cauză că rolul lui este strict de a apăra pe oricine și orice în fața oricărei posibile primejdii. În baza acestei responsabilități, nu știu exact de la cine moștenită, el mereu se chinuia să aducă liniște în glasurile tremurânde și să transforme fețele înspăimântate în unele pline de pace prin a le repeta și asigura că totul va fi bine. L-am întrebat dacă această strategie a funcționat vreodată și a afirmat cu amărăciune că avusese succes de foarte puține ori. Neobișnuita lui poziție centrală îi oferea prioritatea primului contact cu orice călător care ar fi ales să folosesască acea ușă, așadar m-am gândit să-l întreb de ce nu și-a ales un loc mai ferit unde poate ar fi scăpat de eventualele urlete și fețe schimonosite. Mi-a răspuns că pe cât de mult și-ar fi dorit asta, instinctul său de protecție alături de dorința permanentă de comunicare nu l-au lăsat nici măcar un pas să facă în această direcție. Groaznic am exclamat. El însă m-a uluit când a spus că a ajuns să prețuiască acele momente de panică pentru că acestea erau singurele care îi ofereau acele mult tânjite clipe de comunicare. Dar asta nu înseamnă să le dorești celor din jur pericolul doar pentru a îți satisface niște nevoi social-personale l-am chestionat eu. Mi-a dat dreptate însă m-a asigurat că nu ar fi procedat așa dacă nu ar fi fost în totalitate sigur de înlăturarea pericolului. La început mi-a zis că în general nu prea este necesar ca el să deschidă o conversație așa că eram încă nelămurit cu privire la ce mai exact găseau atractiv domnișoarele la acest, fie vorba între noi, foarte distins domn îmbrăcat mereu primăvăratic. Atunci a râs pentru prima oară de când începusem să vorbesc cu el și păstrându-și rânjetul și-a îndreptat ochii precum două mărgele către butonul siclam. Nu m-am putut abține și am început să chicotesc aproape apasând și eu pe uriașul nasture. Era cât p-aci să ies fără să îl întreb cum îl cheamă. Chiar nu ar fi fost prea politicos din partea mea.
Îl chema SOSO.

Nu a găsit întocmai ceea ce căuta și de aceea a ales să mai încerce unul din locurile mai vechi. Din seara aceea nu a mai putut fi om. Îl mustra.. conștiința. 

Pentru a își găsi liniștea a parcurs mai mult de 5 km până la centrul comercial preferat pentru a face niște mici cumpărături doar în speranța de a mai intra în vorbă cu cineva. Pe picior de plecare și-a dat seama că nu avea decât bancnote mari, iar gândul că automatul de la parcare îi va umple una din pungile rămase libere cu monezi îi dădea o spaimă cumplită. A aruncat o privire împrejurul parterului. Erau o casă de schimb valutar, o cofetarie, un bancomat și magazinul de ceaiuri de unde tocmai achiziționase tei, sunătoare și muguri de pin, toate vărsate și nimic la plic. Bancomatul ar fi fost cea mai practică variantă se gândi el. Fac întâi depunerea, apoi retrag o sumă mai mică. Aparatul însă nu funcționa. Fata care îi ajuta pe potențialii clienți în procurarea tipului de ceai dorit avea o față lungă, albă, ochi de un negru nocturn și păr de abanos. Înalțimea și lungimea mâinilor păreau să o asemene cu un arbore ce când și când își plimba mlădios crengile mângâind lacul scufundat într-un amurg de mijloc de toamnă.
- Nu avem nici noi mărunt.

Tocmai ce plecase. Nu a inchis usa si nici macar nu si-a luat la revedere de la partenerul sau preferat. Era o pisica gri, cu ochi negri care pe vremuri nu se mai oprea din alergat in stanga si in dreapta. De curand insa, el, pentru ca era un fost mascul feroce, devenise mai molcom si isi petrecea zilele mai degraba in trandaveala decat necontenite manifeste in relatie cu cele in jur petrecute. Pleca pentru ca isi dorea sa urce coama dealului inainte de asfintit. In trecut a scos acelasi traseu la pasi marunti sub o ora, iar acum era momentul pasilor mari. Lanuri de grau isi leganau capetele ascutite de-o parte si de alta a potecii parca aducand un omagiu razelor solare de mult stinse in spatele colinei. Tot ceea ce mai ramasese din zoroastrul dezvaluirilor, discul a carui lumina poate sa explice orice neintelegere nascuta pe parcursul noptii, era o pata nu prea mare purpurie care se rumenea de la o clipa la alta si astfel parea ca se scurge in albastrul adanc al orizontului. Desi isi dorea sa mearga mai repede, starea potecii nu i-o permitea. Pietricelele tasneau continuu odata ce erau deranjate si isi gaseau sa aterizeze prin deschiderile laterale ale nauticilor rosi. Intrate, nu dadeau deloc pace talpilor picioarelor decat atunci cand ajungeau intre degetele, lucru pe care el se straduia mereu sa il faca pentru a scapa de micile piscaturi. Cativa pasi mai incolo nu isi mai simtea picioarele asa ca a ales sa isi continue drumul fara pantofi. In spatele sau se intesa din ce in ce mai pregnant o intunericime adancita de coroanele copacilor care acum isi preschimbasera portul verde de sarbatoare cu unul care ingreuna efectuarea unei posibile distinctii dintre punctul de patrundere si trunchi. La o scurta privire aruncata in spate vazu doar o vasta umbra. Stia insa ca de la cei trei bolovani lasati definitiv drept mostenire a naturii si pe care ii depasise de curand nu mai era deloc mult pana la podul de peste rau, urmand ca apoi sa ajunga pe colina. Mai avea timp cam o jumatate de disc. In juru-i cerul era de un purpuriu intunecat, iar in urma stelele deja isi faceau timid intrarea precum lampile proaspat aprinse ale unui oras palmuit cu stropi desi si reci de o toamna tarzie si mohorata. Sprinta prin cararea ce acum devenise de-a dreptul noroioasa. Printre ultimele fire rosii lasate in urma de apus a reusit sa puna piciorul pe podul in intregime din sfoara, doar sustinut de niste piloni crapati de-un vechi lemn maro. Cuprins de oboseala acumulata incerca ferm sa se tina cu ambele maini de sforile roase de pe laterale. Ajuns aproape de celalalt mal, a pus unul din picioare putin mai in fata decat latimea sforii i-ar fi permis insa spre surprinderea lui in loc sa simta golul aerului, piciorul i s-a cufundat in ceva ce parea a fi o matase de o finete nemaiintalnita. Si-a indreptat privirea perpendicular pe suprafata lacului pentru prima oara. Pana atunci nu a facut-o niciodata de frica unei posibile dezechilibrari. A ramas inmarmurit la vederea unui covor de nuferi albi si roz care abia daca mai permiteau apei sa duca la bun sfarsit indeletnicirea de oglinda a universului. Aroma lor avea gustul fructelor salbatice, iar tentatia tentatia atingerii parea sa ii puna usor stapanire si pe celalalt picior. Paralizat la capatul podului ducea o lupta intre a isi duce la bun sfarsit planul sau a se lasa, pentru primele dati, prada emotiilor. 

Te-as studia. Dar te-as studia bine de tot. Si mi-ar placea daca nu te-ai misca si daca te-ai misca.
As vrea sa imi vorbesti despre rolul tau aici si despre ce te si nu te leaga de aceste locuri.
Cateodata imi place sa raspund eu la o intrebare pe care tot eu am adresat-o altei persoane. As face asta.
In timp ce scriu astea ma gandesc ca poate nu as vrea nimic, ci doar sa stam asa si sa vedem ce se intampla, daca vreunul din noi simte nevoie sa se miste, sa spuna ceva, sa isi anunte schimbarea, plecarea, sa dea vreun semn sau sa ramana mut.
Mi-ar placea sa ma plimb, dar prin locuri necunoscute noua. Carari proaspete care sa nasca idei noi, nu din acelea cladite pe concepte vechi poate demult trecute, depasite. Daca n-am vorbi probabil mi-as imagina cum ar fi daca am vorbi si despre ce, iar daca am varsa cuvinte atunci as visa la o liniste in care sa pot contempla la urmatorul moment cand vom vorbi si despre ce.
Voi arde oare in placerea anticipatiei? Sa ajung poate sa ma desfat mai mult in asteptarea a ceea urmeaza, iar venirea momentului sa ma inunde suficient pentru a da pe de laturi in toate partile?
E un pic altfel. De fapt e doar altfel la mine in cap.
As fi spus ca a da bani pe placere usureaza procesul. De ce? Pai stii deja cam ceea ce e de facut. Ai o poza a ceea ce urmeaza. Si esti poate, privit din acest unghi, mai linistit. In plus, stii exact ceea ce cauti... Eeei aici este asadar.. ceea ce cauti tada di da da mm.
Deci cand platesc stiu de ce platesc si ceea ce caut. Sa zicem ca am capu mare si vreau sa il am mai mic, asa ca fac un schimb. Bani pentru relaxare.
Pai doar nu o sa iti dau si tie bani... ma rog m-ar tenta sa fac si asta, dar din experiente auzite, mai putin traite, desi m-a mancat de cateva ori sa o fac, am auzit ca acele fete carora astfel de avansauri le-au fost facute nu au fost foarte fericite. Dar stii ceva? Eu as vrea sa te fac si nefericita, ca sa vad cum esti apoi cand devii din nou fericita. Asa ca da, poate as vrea sa iti dau bani. Dar nu direct, si nu ti-as cere nimic mai mult decat sa joci un joc. Cum a fost ala cu bancnotele... un joc ceva care sa faca lucrurile in asa fel incat sa nu tina nici de mine, nici de tine, iar alegerea soartei sa vina daca pot spune din exterior. Uite asa mi-ar fi mai usor, pentru ca as porni de la o idee.
Dar poate nu vreau sa pornesc de la nicio idee.
Atunci imi imaginez ca sunt chiar acum pe vremea asta sub covorul tau verde. Nu zic nici pas si nici nu misc, iar tu nu stii ca eu sunt acolo. Seara cand te intorci acasa observi ceva neinregula si tragi un picior covorului pentru a-l indrepta. Ti se pare mai tare decat de obicei. Asta pentru ca tocmai mi-ai futut una in coaste de abia mai respir. Insa imi place. Esti curioasa insa nu-l ridici ci incepi sa simti covorul in speranta ca iti vei da seama inainte de a vedea despre ceea ce se afla dedesubt, sperand astfel ca efectul scontat sa fie redus. Cu usurina ai putea spune ca ceea ce se afla acolo este o sticla foarte mare de coca cola si ar fi si logic din moment ce sarbatorile caracteristice lansarii acestor mamuti sunt cat de cat in apropiere. Timpul in care tu imi vei parcurge cu membrele care le vrei tu corpul meu, eu ma voi framanta non-stop insa deloc daca voi scoate vreun cuvant sau lasa libera vreo miscare. Rapusa de curiozitate vei da presul la o parte pentru fie a zambi sau a zambi, pentru ca apoi sa imi pregatesti o amara plecare. Amara precum MAA-u asta care mi-a picurat din nas in gura acum 3 zile, deci mai amar ca ala soro, nu am mai gustat.

A ales cararea mai anevoioasa pentru ca isi dorea sa ajunga inainte de caderea serii. In ciuda grabei pasii facuti erau marunti, iar atentia se distribuia inevitabil catre zornaielile si licaririle ultimelor raze de soare care isi mai croiau drum printre coroanele de frunze ravasite de intrarea vertiginoasa a toamnei. Picioarele erau ocrotite de o talpa parca din guma a carei greutate abia daca se simtea. Precum lianele urcau pana deasupra gleznei firisoare dintr-o piele maro. Cum serpi sau paienjeni prea veninosi nu prea se gaseau in continuare urma o pereche de pantaloni aproape scurti de un albastru deschis dornic parca sa readuca primavara in prim-plan, sau macar sa grabeasca venirea urmatoarei. Peste umeri si pana dupa antebrate cadea un pulover dintr-un mohair subtire bej. Un top capabil intr-adevar sa instaureze o relatie de prietenie sincera intre vantul agil, dar bland, si pielea curpinsa de reveria mangaierii. Parul isi preschimba culoarea in functie de anotimp. Toamna devenea maro, iar vara albastru-verzui. Bucuria se implinea vara. Doar cateva ciripituri mai ramasesera insa pana la plonjonul de fiecare data diferit, mereu perfect executat, al discului rubiniu ce inca mai reusea sa stropeasca in violet cateva dintre mustatile norisorilor mai apropriati. Cartitele sapau de zor in speranta realizarii caminului ideal, in timp ce bursucii erau demult dupa perdele trase asezati confortabil pe fotolii in fata semineelor ale caror scapararturi incandescente scurgeau in cani mari de ceai ducelata fagurilor. Privi cerul violet si parca simti acea scindare ce intr-o clipa are loc intre doua anotimpuri, asemanator placilor pamantului suficient a se balansa micronic pentru a ne zgaltaii creierii din temelii. Era mai multa tihna pe aceste meleaguri acum decat in toiul verii se gandi. Poate unii pe ceilalti se plang in liniste de dor, cu lacrimi curate, pline de amintiri somptuoase agonisite de-a lungul lunilor calde. Vazu un cuib de berze gol. Sa fi plecat astazi sau cu o luna, chiar doua mai inainte s-a gandit in timp ce incerca sa isi aminteasca pana unde trebuie sa zboare aceste aeroplane inocente pentru a a se regasi din nou intr-un habitat primitor. Pentru fiecare bataie de aripa, padurea varsa cate o lacrima. Nu ii era frica de intuneric insa avea o oarecare teama de amurg si de culorile crepusculare. Contempland la portocaliu, negru si purpuriu a simtit cum picioarele simultan i se moaie si scufunda intr-un pamant ce brusc devenise matasos precum nisipul. Imposibilitatea de a inainta a lasat doar optiunea rotirii gatului si a capului. Odata intors ochii se confruntau cu un spectacol nemaivazut. Radacinile pomilor incepusera sa se topeasca iar lichidul rezultat inainte cu timiditate catre suprafata nu prea intinsa si nisipoasa.