E mai tot timpul singur așa că azi am ales să îi țin companie. Strălucea de curățenie și era pestrițt îmbrăcat. Purta o pereche de pantaloni roșii și o cămașă verde cu unul dintre butoni irizat, predominant siclam. Eram curios cum e posibil ca un așa gentleman să nu fie zilnic curtat de domnișoare. M-am apropiat de imprimeul argintiu ce semăna cu niște perechi de găurele așezate la o distanță egală una de cealaltă pe cracul stâng al pantalonului și i-am adresat frământarea mea. A tresărit poate pentru că nu se aștepta ca cineva să îi vorbească la ora aceea chiar într-o așa zi de sărbătoare cum este sâmbătă. Apoi s-a aprins la față și mi-a povestit pe scurt motivul deficienței comunicării de care suferea. Am fost plăcut surprins să aud că a avut parte la viața lui de câteva schimbări de replici cu reprezentantele sexului feminin. Nu era un caz pierdut am murmurat eu. Acele dăți însă nu l-au îndemnat niciodată să ducă mai departe ceea ce fusese început pentru că toate doamnele sau domnișoarele când i-au vorbit au făcut-o pe un ton al vocii iritabil de ridicat, în timp ce spaima și teama se putea observa vadit crescând parcă în intensitate împreună cu glasul din ce în ce mai ascuțit și disperat. Mi-a mărturisit că nu ar fi vreodată în stare să facă vreun rău și că este în deplină cunoștință de cauză că rolul lui este strict de a apăra pe oricine și orice în fața oricărei posibile primejdii. În baza acestei responsabilități, nu știu exact de la cine moștenită, el mereu se chinuia să aducă liniște în glasurile tremurânde și să transforme fețele înspăimântate în unele pline de pace prin a le repeta și asigura că totul va fi bine. L-am întrebat dacă această strategie a funcționat vreodată și a afirmat cu amărăciune că avusese succes de foarte puține ori. Neobișnuita lui poziție centrală îi oferea prioritatea primului contact cu orice călător care ar fi ales să folosesască acea ușă, așadar m-am gândit să-l întreb de ce nu și-a ales un loc mai ferit unde poate ar fi scăpat de eventualele urlete și fețe schimonosite. Mi-a răspuns că pe cât de mult și-ar fi dorit asta, instinctul său de protecție alături de dorința permanentă de comunicare nu l-au lăsat nici măcar un pas să facă în această direcție. Groaznic am exclamat. El însă m-a uluit când a spus că a ajuns să prețuiască acele momente de panică pentru că acestea erau singurele care îi ofereau acele mult tânjite clipe de comunicare. Dar asta nu înseamnă să le dorești celor din jur pericolul doar pentru a îți satisface niște nevoi social-personale l-am chestionat eu. Mi-a dat dreptate însă m-a asigurat că nu ar fi procedat așa dacă nu ar fi fost în totalitate sigur de înlăturarea pericolului. La început mi-a zis că în general nu prea este necesar ca el să deschidă o conversație așa că eram încă nelămurit cu privire la ce mai exact găseau atractiv domnișoarele la acest, fie vorba între noi, foarte distins domn îmbrăcat mereu primăvăratic. Atunci a râs pentru prima oară de când începusem să vorbesc cu el și păstrându-și rânjetul și-a îndreptat ochii precum două mărgele către butonul siclam. Nu m-am putut abține și am început să chicotesc aproape apasând și eu pe uriașul nasture. Era cât p-aci să ies fără să îl întreb cum îl cheamă. Chiar nu ar fi fost prea politicos din partea mea.
Îl chema SOSO.